Preemptive strike doctrine sau cum sa faci scandal de unu singur

Uite ca dupa aproape 1000 de ani de "progres" ne-am intors de unde am plecat, la evul mediu sau mai rau. Toate eforturile de pana acum ale statelor, de a recurge la dialog in loc de conflict, la diplomatie in loc de amenintari sau folosirea fortei au fost degeaba sau, ma rog, devin inutile in actualul context global. In loc sa ne indreptam spre o perioada de prosperitate comuna, in care toate statele sa se inteleaga si sa se accepte reciproc, deci sa invete sa convetuiasca, ne intoarcem la epoca in care cel mai puternic poate sa-si impuna vointa prin forta bruta. Albert Einstein spunea ca "atata timp cat vor exista oameni, vor fi si razboaie". Altii au spus ca e in natura omului sa fie violent si inclinat spre castiguri personale si avantaje egoiste, in timp ce altii au sustinut valorile avantajului comun, cand fiecare castiga ceva pentru el, dar si pentru ceilalti din societate. Multi oameni inteligenti, pornind de la marx, rawles, utilitaristi, au scris volume intregi despre cum ar trebui sa functioneze o societate, despre cum ar trebui reglate raporturile dintre state si indivizi si chestii de genu asta. Intre cele doua razboaie mondiale, liberalii au sperat ca statele, invatand din greselile primului razboi mondial, vor realiza ca doar cooperarea poate pune capat conflictelor dintre ele. Plutea in aer o atmosfera de optimism, a fost creata Liga Natiunilor (precursoarea ONU de astazi) si totul parea ca evolueaza inspre bine. Apoi a venit al doilea razboi mondial si locul liberalilor a fost luat de realisti, care au spus ca e in natura statelor sa se bata inter ele, ca fiecare stat trebuie sa-si asigure suprevietuirea prin orice mijloace aflate la dispozitia sa, ca nici un stat nu trebuie sa se bazeze pe altul pentru a-si garanta securitatea. Mai presus de toate, securitatea unui stat era exprimata in putere armata. Viziunea asta a dus la perioada vesela a razboiului rece, in care SUA si URSS au stat in echilibru si, nevrand sa intre in conflict deschis, s-au antrenat in razboaie din alte parti ale lumii, ca cel din Coreea si Vietnam. Dar dupa caderea Uniunii Sovietice, SUA nu a mai avut nici un rival asupra caruia sa-si concentreze atentia, care sa justifice sumele imense cheltuite pe bugetul armatei si asa mai departe. Asa ca s-a autodeclarat jandarmul lumii. Asta inseamna ca de fiecare data cand america considera ca cineva calca stramb, e in "dreptul" ei sa intrevina si sa puna lucrurile la "punct". Chestia asta n-ar fi asa de importanta, daca ar exista ceva mai presus de SUA in sistemul international, ca de exemplu o organizatie internationala functionala, ca NATO sau ONU. Desi america face parte din Consiliile Permanente de Securitate ale ambelor organizatii, teoretic, ea ar avea nevoie de aprobarea acestora inainte de a lua orice fel de masuri impotriva altor state, pentru ca, nu-i asa, statele, cel putin juridic, sunt egale intre ele. Dar iata ca razboiaiele din Afghanistan si Irak, in care SUA a actionat fara aprobarea ONU, ne-au aratat exact cat de bine functioneaza organizatia asta. Daca ar fi fost intr-adevar ceea ce trebuia sa fie, ONU ar fi trebuit sa impuna sanctiuni americii pentru atacarea unui stat suveran, cum e Irakul, fara justificare. Dar in ochii statelor unite, faptul ca au vrut ei e o justificare suficienta. Si bombele nucleare, ia-le de unde nu-s.

Din 2002 avem insa de-a face cu "Preemptive Strike Doctrine", o politica a guvernului american care-i permite sa atace alt stat, inbaza unei minime justificari a intentiilor acestuia. Sau, mai pe scurt, daca SUA are impresia ca cineva ii contesta puterea militara, are dreptul sa-l atace si sa-si mentina statutul in sistemul international. Ideea asta nu e deloc noua, de-a lungul istoriei au fost multe cazuri, pornind de la egipteni, acuma aproape 5000 de ani, trecand pe la francezi, rusi in al doilea razboi mondial, israelieni vs. irakieni in '81 etc. Doctrina asta strategica e reglementata juridic doar in cazuri specifice. In rest, este considerata ilegala la nivelul statelor.

Cativa presedinti americani au ramas in istorie prin teoriile si doctrinele pe care le-au aplicat la vremea lor. Roosevelt a avut "The New Deal", Truman a avut "Truman Doctrine", Lyndon Johnson a avut "The War on Poverty". Bush va ramane in istorie cu "Pre-emptive Strike", o strategie militara care promoveaza razboiul in locul pacii, crearea de inamici in loc de prieteni, precipitarea conflictelor in loc de negocierea disputelor si crearea de dezavantaje pentru propria econome.

In termeni largi, strategia asta slabeste tarile care nu pot raspunde amenintarii militare americane si forteaza puterile importante, ca Rusia, China, Franta, Germania, Japonia, Anglia, sa se alieze pentru a respinge un eventual atac. Altfel spus, revenim la sistemele de aliante care guvernau Europa in perioada imperiilor sau in timpul razboiului rece. in loc sa se detensioneze relatiile si asa incordate intre state, ele se tensioneaza si mai mult. Si din experienta stim ca lucrul asta nu poate duce decat la mai multe conflicte. Aflate intr-o pozitie de putere, SUA se supune celebrului slogan: "Puterea tinde sa corupa, iar puterea absoluta corupe absolut." (John Emerich Edward). Momentan, nu exista nici un stat sau alianta care sa poate contesta suprematia statelor unite in lume, iar america intentioneaza sa pastreze lucrurile in felul acesta. Populatie controlata in interior, miliarde de dolari anul pompati in pentagon si armata, lasitatea altor state, toate contribuie la starea de fapt. Viitorul suna bine.

"All that is necessary for the triumph of evil is for good men to do nothing" (Edmund Burke)