Se afișează postările cu eticheta ani. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ani. Afișați toate postările

15 feb. 2008

Singur sau lectie de viata intr-o zi banala

Abia asteptam sa ajung acasa in seara asta, sa ma apuc sa scriu blogul despre ce s-a intamplat azi. Am fost de dimineata plecat in deplasare la Bacau, sa aplic niste sondaje de opinie pe la oameni, despre politica, partide, chestii sociale, etc. Fiind prima data cand merg am dat numai peste din astia care nu deschideau usile, ziceau ca n-au timp sau, in fine, nu completau hartia. Dupa nu stiu cate usi in fata, mi-a deschis usa o babutza, pe la 1 metru 40 sau ceva de genu, ca la inceput nici n-am vazut-o. Si incepe...

Noi n-avem voie sa intram in casele oamenilor cand aplicam chestionare, din motive logice, sa nu se panicheze lumea, sa nu creada ca avem intentii rele, ca suntem hoti sau mai stiu eu ce. In fine, mamaia nu s-a lasat pana n-am intrat si m-am asezat pe divan in "camera mare". Incep eu sa pun intrebarile, pe rand, frumos si ordonat. Si ea incepe sa vorbeasca, fara sa ia seama la ce ziceam eu. A vorbit despre barbatul ei, despre copii si nevestele lor, despre problemele din cartierul ei, despre strazi si politie si cate si mai cate. Numai ca e o chestie. Are 92 de ani, trebuie sa implineasca 93 anul asta. Sotul e mort de 28 de ani, iar amandoi baietii ei au murit la 2 ani diferenta, acum cam 15-16 ani, nici ea nu mai tine bine minte. La fel si nurorile ei. A ramas cu un singur nepot care e plecat prin tari calde. O intrebare din chestionar se referea la sursele de mass-media folosite. Mi-a povestit despre televizorul ei, un Diamant de pe vremea raposatului. Cica acum 2 ani i-au spart niste hoti casa si, cum nu au gasit nimic de furat, i-au luat ochelarii cei noi si i-au stricat televizorul.

Nici nu pot sa zic cum m-am simtit cand am vazut inca in dormitor TVu cu ecranu spart, cu toate piesele inauntru. Nimic nu era miscat, doar ca era acoperit cu un mileu din ala galben de timp si cu un model foarte migalos cusut. Nu mi-a venit sa cred, nici acuma nu prea pot. I-am cerut niste chibrituri sa-mi aprind o tigara, ca tremuram de nervi fata de starea in care traia. Si mi-a zis ca nu-mi da, ca al doilea baiat al ei a murit de la tigari. Si a inceput sa rada, povestindu-mi cum radea baiatu ei "cu gura pana la urechi" cand ii facea scandal ca fuma si ii zicea ca o duce pana la 100 de ani si apoi o scoate la un restaurant si fac o petrecere. Am ramas mut cand am vazut cum povestea razand, da' un asa fel de ras nu cred ca se aude prea des. Era mai incarcat de regret si durere decat orice va puteti imagina. Eu nu stiam ca sa spun cand am auzit, asa ca am zis incet ca nici o mama nu ar trebui sa traiasca cat sa-si ingroape copii. M-a auzit si s-a uitat la mine cu o privire care facea mai mult decat 1000 de cuvinte, ca si cum mi-ar fi zis ca n-am de unde sa stiu eu mai bine ca ea despre asta. M-am simtit de parca asi fi spus cea mai mare prostie in mijlocul unei multimi mari de oameni. Vorbea despre lucruri care pe oricine l-ar fi facut sa planga inchis in casa zile in sir cu o voce calda si monotona. Stia ca nu are ce sa faca si oricum toate se petrcusera cu atatia ani in urma ca nici nu le mai stia numarul. Am intrebat-o la sfarsit care e numarul de telefon, ca imi trebuia scris pe foaie. Nici macar nu si-l amintea, ca nu mai sunase telefonul de mult timp. A cautat peste tot, a inceput sa rascoleasca masa plina cu medicamente si retete sa-l caute, stia ca-l are scris pe o foaie undeva prin camera. S-a uitat si pe telefon, unul din ala vechi cu numerele in roata. Si pe el avea lipite niste abtibilduri din desene animate, roase aproape de tot, cred ca erau acolo de cand nepotul ei era copil. I-am zis ca nu-mi trebuie neaparat, dar s-a asezat pe pat cu capul in maini si a inceput sa planga si si-a cerut scuze ca nu ma poate ajuta, tot incerca cifre poate si-l aminteste. Si-a adus aminte doar 5 pana la urma si apoi pe tot si s-a inseninat, mi-a zambit si mi-a spus ca acuma cand plec, macar am sa raman cu o impresie buna despre ea. Cand m-am ridicat, nu m-a lasat sa ies pana nu mi-a facut o cafea calda. N-a vrut sa imi dea din cea pe care o avea de dimineata pentru ca era "rece" si nu se cade sa o dai asa la oaspeti. Si mi-am dat seama ca nu facea lucrurile astea doar din politete, ci pentru ca probabil nu mai vorbise cu nimeni de mult timp, pentru ca nu prea putea sa iasa din casa, chiar cu baston. Si pentru ca se simtea singura si avea nevoie sa vorbeasca cu cineva, oricine, chiar si unul care iti bate intamplator la usa. Apoi mi-a spus despre cum au reactionat politistii cand i-a chemat dupa ce au venit hotii, cum si-a pus mapa la subrat, au ras un pic si apoi au plecat si nu s-au mai intors.

Nici nu vreau sa stiu cate povesti asemanatoare se ascund dupa usi de lemn vechi, cate vieti traite intr-o stare continua de asteptare a unei clipe ce n-o sa vina niciodata mai sunt, cate tragedii exista, despre care nimeni nu stie sau care pe nimeni nu mai intereseaza. Asi mai fi ramas acolo de vorba cu ea, numai ca sa aiba cu cine vorbi si cui sa-i spuna oful ei, pentru ca vedeam ca ar fi dat orice pentru asta. Mi-a si zis de la usa la inceput ca pot sa intru, ca oricum nu am ce sa iau. Am plecat de acolo cu mintea goala, fara nici un gand. Am lasat balta toate chestionarele si m-am plimbat de aiurea prin oras, incercand sa-mi pun gandurile cap la cap si sa inteleg ce tocmai se intamplase. Atata politete, bun-simt si dorinta de a fi de ajutor si de a fi ascultat nu am mai intalnit niciodata si probabil ca nici n-am sa mai intalnesc. De asta am si scris pe blog, ca macar sa mai afle si altii despre situatia ei, sa deschida ochii la cei din jur si poate sa gaseasca si sa ajute pe cineva care e intr-o situatie asemanatoare, pentru ca pana la urma urmei suntem oameni.

You see men sailing on their ego trips
Blast off on their spaceships
Million miles from reality
No care for you, no care for me
So much trouble in the world now
All you've got to do is give a little... [Bob Marley]